Războiul din Ucraina, văzut de Alex Buzică, corespondent de război Radio România

În anul 2017 a realizat documentarul radio din Regiunea Konic, Muntenegru, de la tabăra de refugiați, unde a expus probleme cu care se confrunta aceștia.

De-a lungul timpului, Alex Buzică s-a specializat la Radio România Actualități pe subiecte de interes național, dar și pe evenimente urbane precum proteste, incendii sau pandemii. A transmis de la proteste și revolte de stradă, atât din România cât și din Serbia, Tel Aviv sau Muntenegru. În 2021 a realizat cursul de corespondent de război organizat de MAPN. Din 2022 este trimisul special al Radio România în Ucraina.

Alex Buzică, corespondent de război Radio România:

„Am ajuns la concluzia că în acest război din Ucraina nu este nimic asemănător cu ceea ce era în Irak sau în Afganistan. Pur și simplu aici nu ai protecția nimănui, ești pe cont propriu de când intri în țară până ieși. Chiar dacă avem căști, veste antiglonț și toate echipamentele de protecție, nu se compară cu ajutorul pe care ți-l dădeau forțele NATO sau, de ce nu, armata, atunci când erai undeva într-o zonă de conflict, unde era implicată și Armata României și de ce nu Armata americană”.

Adelina Tocitu: Alex Buzică, inițial ai fost corespondent pentru zona de eveniment. De câteva luni ne aduci informații direct din Ucraina. Pentru că războiul din Ucraina este prima ta experiență, dacă ar fi să o iei de la capăt cu corespondența de război, tot asta ai face?

Alex Buzică: Cu siguranță! Asta mi-am dorit când mi-am început cariera jurnalistică, să devin corespondent de război, însă nu avusesem ocazia până acum 6 luni sau mai exact, până pe 24/02/2022, atunci când a început războiul din Ucraina. Înainte de a fi corespondent de război, am fost reporter de evenimente, dar și reporter de protest, de revolte care au fost multe în ultimii ani în București sau, mai exact, după 1989.

Totodată, aș mai vrea să punctez că înainte de a deveni reporter de război a trebuit să trec printr-un curs realizat de cei de la MApN, un curs care este dedicat jurnaliștilor de război, cursul MApN dedicat jurnaliștilor care vor să activeze într-un mediu ostil, într-un teatru de operații și le mulțumesc pe această cale celor din MApN pentru șansa pe care mi-au dat-o, să devin reporter de război. Dacă nu aș fi avut acel curs, cu siguranță nu m-aș fi descurcat în cele 6 luni pe care le-am petrecut în Ucraina.

Adelina Tocitu: Vom vorbi despre această experiență și despre această pregătire a ta, pentru că, la un moment dat, aș vrea să ne adresăm și celor care poate sunt pe băncile facultății, la jurnalism sau poate și-ar dori să încerce să plece într-o zonă de război și nu au curaj sau nu știu ce să facă. A început pe data de 24 februarie (n.r. războiul), am urmărit cu sufletul la gură, cu emoție, cu întristare, cu îngrijorare, ceea ce se întâmpla în Ucraina. Noi, în România, am trăit un război în direct, am observat mobilizarea societății civile, o mobilizare exemplară pentru a-i ajuta pe refugiații de acolo. Tu, până acum (n.r. jumătatea lunii septembrie 2022), ai fost plecat de șase ori în Ucraina.

Alex Buzică: Așa este, va urma și a șaptea oară.

De fapt, n-aș mai numerota în vreun fel sau altul aceste plecări, pentru că le facem în primul rând pentru ascultătorii noștri de la Radio România, pentru a le da exact cele mai corecte și adevărate știri pe care noi le culegem acolo, în Ucraina. Câteodată ne este foarte greu pentru că sunt fluxuri foarte mari de știri care ne vin și fiind doar doi oameni sau doar un om, câteodată este foarte greu să ții pasul și cu ce se întâmplă în online și cu ce se întâmplă pe teren, și cu interviurile pe care trebuie să le realizezi și, mai mult decât atât, trebuie să ții legătura și cu redacția de știri, care trebuie să știe în permanență de tine, unde ești și ce faci, pentru că este o zonă ostilă.

Atât colegii mei, Ilie Pintea cât și Mario Balint, care au mai activat în zone de război, cum ar fi Irak sau Afganistan, am vorbit toți trei și am ajuns la concluzia că în acest război din Ucraina nu este nimic asemănător cu ceea ce era în Irak sau în Afganistan. Aici nu ai protecția nimănui, ești pe cont propriu de când intri în țară până ieși. Chiar dacă avem căști, veste antiglonț și toate echipamentele de protecție, nu se compară cu ajutorul pe care ți-l dădeau forțele NATO sau armata atunci când erai într-o zonă de conflict, unde era implicată și Armata României și Armata americană. Aici ești pe cont propriu. Oricând te simți în siguranță nu ești în siguranță, pentru că rachetele rușilor nu țin cont de zonele unde lovesc. Așa cum ați văzut și ați auzit din transmisiunile noastre.

Adelina Tocitu: Radio România s-a implicat din primul moment în reflectarea conflictului ruso-ucrainean prin toate campaniile pe care le-am derulat, dar și prin prezența voastră acolo, a ta și a colegilor tăi, pe care i-ai menționat puțin mai devreme, Mario Balint și Ilie Pintea. Uneori ați plecat pe cont propriu, în sensul în care a plecat doar unul dintre voi, iar mai apoi ați plecat și în echipă. Când a fost cel mai greu?

Alex Buzică: Aș putea să vorbesc din perspectiva mea, când mi-a fost foarte greu. Din punct de vedere emoțional, cred că cel mai greu a fost în Ismail, atunci când eram cazați la un hotel. De fapt, în ziua aceea, cu greu am găsit un hotel, de-abia am putut să intrăm în Ucraina, prin Galați, Republica Moldova, iar mai apoi Reni, Ucraina. Am ajuns în cele din urmă la hotel. Era un frig cum n-am mai văzut! Mi-am propus să-l numesc un ger siberian, mai ales că eram și pentru prima oară în război. Îți poți imagina! De-abia intrasem în Ucraina! Începuse să ningă. Am plecat la câteva zile de la izbucnirea războiului, iar când am ajuns la hotel, în frig, am văzut o doamnă care tot aștepta acolo de vreo 2-3 zile, așa cum ne-au spus recepționerii. Femeia aceea nu voia să plece de acolo până nu îi venea un membru al familiei.

Am dedus după aia că era vorba de soțul ei, care fusese înrolat și care nu mai venea, pentru că decedase. Doamna era într-un șoc. A trebuit să mergem noi, eu cu Mario, cât și cei care stăteau acolo în hotel, să îi cumpărăm de mâncare, să îi ducem apă... Femeia refuza mâncarea, refuza apa, iar mai apoi, pentru că lucrurile deveneau din ce în ce mai serioase, își putea pune viața în pericol. Atunci s-a decis să se sune la ambulanță și să vină să o ia din fața hotelului. Chiar dacă nu erau camere în hotelul acela, era arhiplin, oamenii nu aveau ce să mănânce. Am văzut prima solidaritate a ucrainenilor, că erau uniți și încercau să se ajute unii pe alții. O familie cu mai mulți copii a încercat să o ia pe doamnă la ei în cameră, însă a refuzat. A fost un moment care pe mine m-a marcat într-un fel sau altul. Să fii acolo, să trăiești acest moment și să o vezi pe acea doamnă prin ce a trecut 2-3 zile consecutiv în fața hotelului …. fie iarnă, ger, ploaie, ninsoare, ea nu se mișca de acolo până nu venea soțul ei. Este un moment emoționant, mai ales că toți am dus ce aveam prin camere, conserve, pâine… am coborât și am dus doamnei. Doamna nu primea mâncarea aceea. Toți ne-am panicat, nu știam ce se întâmplă cu ea, nu dormise, pur și simplu stătea în picioare, se sprijinea de un perete, iar atunci când ațipea, ceva o făcea să se trezească și să plângă în continuu. Până la urmă a făcut o criză, a început să țipe, când a aflat de la poliție că soțul ei a decedat. A fost în primul batalion care s-a luptat în Mariupol. Am aflat aceste informații, pentru că ne-am împrietenit cu poliția din Ismail și toate autoritățile din Ucraina, care sunt foarte prietenoase cu jurnaliștii, dar mai ales cu jurnaliștii români, pentru că majoritatea dintre ei au mulți membri ai familiei plecați peste graniță, ori în Republica Moldova, ori în România și toți au sunat înapoi acasă. Femeile, copiii și persoanele peste 65 de ani, bărbații peste 65 de ani, pentru că doar aceștia au voie să iasă din țară, au sunat înapoi acasă, au sunat în Ucraina, în diferitele orașe de unde au plecat și le-au spus membrilor familiei care au rămas în Ucraina să lupte, că noi, românii, suntem adevărați eroi doar prin simplu fapt că i-am primit pe aceștia în casele noastre, le-am dat să mănânce, chiar am împărțit cu ei locul unde dormeam până ieri. Când spunem că suntem jurnaliști din România, toți ne salută și toți ne primesc cu brațele deschise. Iată ce poate face solidaritatea dintre două popoare care nu prea se plăceau foarte mult înainte de acest război. Mai mult decât atât, acum ucrainenii ne spun că suntem frații lor.

Adelina Tocitu: Noi (n.r. românii) ne-am dorit foarte mult să îi ajutăm și cred că am reușit în mare măsură, societatea civilă din România a demonstrat acest lucru încă de la declanșarea războiului...

Alex Buzică: Tocmai din acest motiv am început cu această povestioară care pe mine m-a marcat, cu doamna în negru. Mi-a fost martor și colegul meu, Mario Balint. Cred că o să vă spună și el mai multe despre această imagine sau cum ne-a afectat din punct de vedere emoțional. Fiind reporter, asta înveți în timp. Sunt reporter de atâția zeci de ani, 13 ani, 14 ani, trebuia să învăț până astăzi să nu mă atașez. Nu m-am atașat de ceea ce s-a întâmplat, dar oricum te schimbă emoțional. Înainte să te culci, te gândești de 2-3 ori la ce ai văzut în ziua respectivă.

Un alt incident care ne-a făcut să ne panicăm puțin a fost când eram în Odesa, dacă-mi amintesc foarte bine, la a doua plecare sau la a treia… Plecam din centrul regional. Avusesem un interviu cu Serghei Braciuc, care este guvernatorul regional din Odesa. Plecam de la el să mergem spre hotel pentru a monta materialele și a le trimite cât mai repede la radio. Mergeam cu colegul meu, Mario Balint, pe stradă, era așa de frumoasă vremea... Venise primăvara în Odesa, oamenii erau puțin mai relaxați și, în momentul ăla, i-am spus: „Mario, tu crezi că s-ar da vreo bombă aici, în Odesa? Uită-te și tu ce atmosferă e? Cum să atace rușii frumusețea aceasta de oraș?” Odesa mai este numită și „Perla Ucrainei”.

Nu-ți exagerez, este 100% real ceea ce spun, am fost și pe Facebook cu unul dintre aceste materiale. La 30 de secunde de când i-am spus asta lui Mario, deasupra noastră a explodat o bombă. Norocul nostru că tocmai fusese interceptată de ucraineni, de bateriile care interceptează rachetele rusești. Am simțit pentru prima oară suflul unei rachete, suflul exploziei unei rachete care fusese interceptată la aproximativ 700-800 de metri deasupra noastră. Și atunci, împreună cu Mario, am avut primul „closing counter”. Am avut primul moment de panică și primul moment în care am simțit cu adevărat războiul. Ți le-am spus pe primele două din punct de vedere emoțional și din punct de vedere fizic. După aia am mai avut. Am fost chiar până pe frontul din Nikolaev, atunci când ostilitățile se derulau cu forță și în acțiune adânc de tot față de ceea ce se vedea la televizor. Chiar a trebuit de câteva ori să intrăm în buncăre. A fost explozie lângă noi, dar totuși nu mai fusesem atât de afectați cum am fost prima și a doua oară, pentru că deja știam sau eram căliți, cum zic românii.

Adelina Tocitu: Ți-a fost frică de faptul că o să-ți pierzi viața acolo?

Alex Buzică: Îți este frică non-stop! Am învățat pe băncile facultății că un reporter mort nu face „doi bani”.

Adelina Tocitu: Spuneai că ai ajuns în buncăre… Când s-a întâmplat? Cum ați ajuns acolo?

Alex Buzică: Sunt foarte multe adăposturi de când a început războiul și de când mergem în Ucraina. Țin minte că eram în orașul Ivano-Frankivsk, la vreo 300 de kilometri de granița cu România, undeva spre centrul Ucrainei, aproape de Vinița. Eram cu colegul meu, Ilie Pintea, de această dată. Mergeam să-l intervievăm pe guvernatorul regional din Ivano-Frankivsk, un oraș cultural, naționalist, unde se vorbește limba ucraineană. Sunt foarte puțini etnici ruși, acolo sunt în general ucraineni. Ne plăcea orașul, se formase o rezistență foarte puternică în acel oraș. Chiar înainte să intrăm în Ivano-Frankivsk, vedeam sute de soldați care săpau tranșee, și nu tranșee de câteva sute de metri, cred că erau tranșee săpate la aproximativ 15-20 de kilometri.

Am ajuns în acest oraș 100% naționalist, aveau și steagul naționalist, cel cu roșu și negru, am mers în administrația regională, unde trebuia să avem un interviu cu primarul, cât și cu administratorul regional al orașului, iar acolo, deodată, au început să sune alarmele, chiar în timp ce făceam interviul. Eram live cu Adrian Soare la Radio România Actualități și el îmi spune: „Alex, dar ce se aude în spatele tău?” Și spun: „Adi, și eu sunt pentru prima oară în Ivano-Frankivsk. În acest oraș n-am mai auzit până acum acest fel de alarme”. Erau niște alarme, sirene anti-aeriene care și vorbeau, nu înțelegeam exact ce spuneau atunci. Cert e că au venit militarii, ne-au scos din birou, am coborât pe o scară, vreo două etaje, după care am intrat într-un buncăr, iar apoi cred că am mai mers vreo 2-3 minute, tot am coborât și atunci m-am panicat. Eram cu colegul Mario Balint, dar și cu Cristi Lupașcu de la Agerpres, și am zis că dacă acuma s-ar întâmpla ceva, cu siguranță am ieși greu de aici. Nu am muri, dar cu siguranță am ieși greu. Ne-au luat telefoanele, ne-au luat camerele de luat vederi, ne-au luat absolut tot ce aveam pe noi ca să intrăm în acel buncăr. Le era foarte frică de ruși, că am putea să fim spioni ruși sau spioni care ar putea să ofere informații taberei adverse. În general, ăsta este motivul de care se tem cel mai mult ucrainenii. Când te opresc vor să vadă filmările, te întreabă de seria aparatului de fotografiat, pentru că au devenit foarte, foarte paranoici. Imaginează-ți că ei, în majoritate, sunt oameni care vorbesc limba rusă. Deci este foarte greu să îți dai seama cine ar putea să fie spion, cine ar putea să divulge informații care ar putea pune în pericol un întreg batalion, poate de ce nu, un întreg cartier. Îți poți da seama ce victime colaterale pot fi dacă se face o poză aiurea?!

Adelina Tocitu: Noi, la televizor, am urmărit imagini emoționante, dramatice, cu civilii care se adăposteau în diferite zone din Ucraina, acolo unde se putea face acest lucru, în subsolurile clădirilor și, nu numai, în metrou am văzut numeroase imagini de acolo. Spune-ne, ai ajuns și acolo?

Alex Buzică: Da, am ajuns și acolo. Am și o filmare. Am intrat într-un buncăr, era chiar la Cernăuți, foarte aproape de granița cu România, unde trăiesc foarte mulți etnici români și când zic etnici români, țin să precizez acest lucru, că ei sunt cetățeni ucraineni, dar care vorbesc și limba română și au avut dreptul să studieze în limba română. Ei sunt cetățeni ucraineni. Atunci când am ajuns în Cernăuți era un concert în aer liber, se dorea să se închidă cerul, adică Ucraina dorea ca NATO sau alte țări să se implice, să primească baterii antiaeriene, să nu se mai tragă cu rachete de partea rusă. Iată că nu s-a întâmplat acest lucru nici până astăzi, iar în timpul acestui concert au început să sune alarmele. Atunci toată orchestra s-a adăpostit în subsol, pentru că facultatea din Cernăuți, care este în patrimoniul UNESCO, nu are buncăr. Atunci am reușit să văd și să vorbesc, să pot să filmez puțin și să le arăt ascultătorilor ce înseamnă să trăiești într-o zonă unde stai cu frica bombardamentelor. I-am filmat pe oamenii din buncăr, ce părere aveau despre ceea ce trebuie să facă zilnic. La început cred că Cernăuțiul respecta cel mai bine ordinele date de Armata ucraineană.

Dacă nu se întâmpla nimic, toți intrau în buncăre și în subsoluri, doar trebuia să auzi alarma. Și toți erau educați în spiritul ăsta. Parcă au trăit așa. Mi se părea foarte ciudat. Îți dai seama?! Venind dintr-o zonă de pace, să-i vezi pe oameni cum respectă un ordin dat de armată, nimeni nu se împotrivea, toți știau ce dril trebuie să urmeze, unde trebuie să se ducă. Apoi, la a treia, la patra plecare, tot în Cernăuți, pentru că ne oprim întâi în zonele apropiate de graniță, după care ne continuăm drumul. Cred că am condus peste 25.000 de kilometri în 6 luni. Nu stăm niciodată într-un loc, mereu suntem pe fugă, mereu primim invitații, mereu vânăm, între ghilimele, interviurile cu oameni importanți, cu oficiali și așa mai departe. Atunci, în primele săptămâni, în primele 2 luni, toți respectau ordinele armatei. După aia treaba, să nu zic că s-a înrăutățit, pentru că ei nu mai respectă ordinele în momentul de față. Ultima oară când au sunat alarmele toți erau afară, toți se plimbau, toți își continuau cafeaua la terasă, unde se poate, pentru că nu toate sunt deschise ci, în general, cele care ajută armata. Se face de mâncare industrial pentru diferite batalioane.

Adelina Tocitu: Asistăm la o mobilizare generală pe anumite paliere...

Alex Buzică: Despre asta e vorba (…) Dar voiam să ajung la acest lucru, să-l mediatizez puțin. Oamenii au început să fie, cum se spune în limba română? A devenit lejer, adică parcă nu mai e așa....

Adelina Tocitu: Obișnuiți. Au început să se obișnuiască poate cu această stare pe care nu cred că și-o dorește nimeni. Nu cred că vrei să ajungi să te obișnuiești cu o stare de război. Poate au intrat într-un ritm al vieții, un nou ritm al vieții, pentru o anumită perioadă de timp. Cred că asta ar fi formularea corectă.

Alex Buzică: Și iată, obișnuința este o armă pentru ruși. Obișnuința ucrainenilor este o armă pentru ruși, pentru că îmi amintesc aici o altă întâmplare pe care am trăit-o cu Ilie Pintea. Eu am rămas la Cernăuți, unde ne făcusem baza centrală, iar el, Ilie Pintea, plecase spre Harkov. În drumul lui spre Harkov, eu l-am sunat și am spus: „Ilie, spune-mi cât de departe ești? Ești până în Kiev sau ești până în Harkov? Pentru că vreau să te întorci. Tocmai a fost un atac la Vinița”. Și mi-a spus Ilie că era doar la 30 de kilometri de Vinița. Așa stabilisem dinainte. Eu să-i spun dacă se întâmplă ceva, pentru că el conducea, trebuia să facă interviurile și până la Harkov. Am zis să nu mergem două persoane, unul să stea la baza centrală, să ținem radiojurnalele, iar el să se ocupe de emisiunile Radio România, cu exclusivitățile pe care le-a avut. Atunci când Ilie a ajuns la Vinița, mi-a trimis pozele. Nu mi-a venit să cred ce a putut să vadă acolo! Erau oameni morți peste tot! Tocmai această obișnuință a adus la moartea oamenilor, pentru că ei se obișnuiseră cu sirenele antiaeriene, cu sunetul lor. În unele regiuni, de exemplu cum e Cernăuțiul, sună alarmele de când a început războiul, de când a început conflictul sau operațiunea militară specială, cum spun rușii, sună în continuu, dar n-a fost niciun atac până acuma. Și în continuare, Cernăuțiul rămâne cea mai sigură zonă din Ucraina. Deci, vezi din acest motiv oamenii sunt obișnuiți și parcă nu-și mai iau măsurile de protecție așa cum o făceau la început.

Adelina Tocitu: Alex, acum aș vrea să le explicăm celor care ne urmăresc: ok, noi vedem tot ceea ce faceți voi la televiziune, pe canalele de facebook, vă ascultăm la radio. În cazul nostru ți-am ascultat corespondențele la radio de nenumărate ori, la Radio România Actualități, la Radio România. Dar care este procedura? Cum știu autoritățile de existența voastră acolo?

Alex Buzică: Pentru că noi lucrăm la o instituție de stat, automat au fost implicate alte instituții ale țării noastre, cum ar fi Ministerul Afacerilor de Externe, dar și ambasadele României, Ambasada României din Ucraina, dar atâta timp cât ambasada a fost închisă, ne-am descurcat foarte bine la Consulatul României din Cernăuți. Și aici țin să îi mulțumesc foarte mult doamnei consul Irina Stănculescu, care a fost ca o vestă de salvare pentru noi, toată perioada pe care am petrecut-o în Ucraina, de la contactele pe care ni le-a dat până la informațiile pe care ni le-a oferit despre locurile sigure în care putem să mergem și să realizăm reportaje. Avem și o acreditare din partea Forțelor Armate ale Ucrainei, adică este o acreditare pe care o facem la Ministerul Apărării din Ucraina și o pot face jurnaliștii care merg în Ucraina pentru a putea să filmeze și să înregistreze. Fără acea acreditare nu poți să faci nimic. Riști să ți se confiște și aparatura pe care o porți cu tine dacă nu ai acreditarea din partea Forțelor Armate ale Ucrainei. Totodată, se știe de existența noastră de când trecem granița, pentru că suntem trecuți pe o listă a jurnaliștilor din alte țări și totul vine prin ambasade. Nu prea poți să mergi să faci reportaje, să filmezi, să fotografiezi dacă nu ești acreditat. Este foarte greu să ajungi acolo și sunt foarte multe instituții ale statului care trebuie să fie implicate.

Adelina Tocitu: Sigur că noi ne putem face o idee, ne putem imagina urmărind de acasă tot ceea ce transmiteți voi, imaginile, ascultându-vă corespondențele, dar realitatea din teren este cu totul alta și m-am întrebat de multe ori cum reușiți să ajungeți să luați acele interviuri? Și nu mă refer neapărat la oamenii pe care poate îi întâlniți, ci la oficialități.

Alex Buzică: Încercăm să ne facem singuri contactele. Acolo suntem pe cont propriu, nu numai noi, ci și toți colegii noștri jurnaliști care merg acolo. N-o să pot să divulg cum ajungem la contactele noastre, pentru că lucrurile acestea nu se spun, dar pot spune că un ajutor pentru noi în Ucraina, pentru că noi nu vorbim limba ucraineană, sunt „fixerii”. Așa se numesc. Sunt, e foarte mult spus, translatori. Nu cred că ăsta este cuvântul pentru a traduce termenul „fixer”. Imaginează-ți că el îți fixează tot, întâlnirile…

Adelina Tocitu: O persoană de contact, într-un limbaj mai simplu, pe care știi că o găsești acolo, în zona respectivă, și care e constantă.

Alex Buzică: Exact, care te ajută atât cu traducerile, cât și cu vorbitul la telefon, cu apelurile la telefon, pentru că noi chiar dacă găsim contactele pe care vrem să le înregistrăm, este foarte greu să vorbim cu ei și să le explicăm cine suntem, ce facem. Din acest motiv, atunci când pleci într-o zonă de război și nu știi limba, ai nevoie de un „fixer”. Pe această cale țin și eu să-i salut pe domnul Costaș din Cernăuți, dar și pe Vladimir Vova din Ismail, care au fost ajutorul nostru și în continuare vor fi ajutorul nostru în Ucraina, în plin război.

Adelina Tocitu: Cine sunt acești oameni? Cu ce se ocupă ei într-o viață fără război?

Alex Buzică: Dacă îți vine să crezi, unul lucrează la Universitatea din Cernăuți, este profesor, la fel și soția acestuia, iar Vova, Vladimir Vova, lucrează cu statul ucrainean sau mai bine spus lucra, primea fonduri europene și le împărțea. Astăzi viețile acestor oameni, care ieri aveau job-uri normale s-au schimbat total și acum ei au devenit „fixeri”. Nu-ți exagerez, cred că la ce contacte și prin câte locuri au fost cu noi și pe unde am umblat în toată Ucraina, așa cum spuneam, 25.000 de kilometri, oamenii aceștia doi cred că sunt cei mai buni „fixeri” pe care a putut să îi dea vreodată Ucraina. Din păcate, iată, am reușit noi să-i întâlnim și să-i cunoaștem într-o zonă de război.

Adelina Tocitu: Unde ați locuit? Unde ați stat în perioada în care ați fost acolo?

Alex Buzică: Pentru că ne-am împrietenit foarte bine cu domnul Costaș din Cernăuți, „fixer-ul” nostru, o perioadă am stat la el. N-aveam de ales. Sau dacă aveam unde să stăm, imaginează-ți că o cameră la hotel înainte de izbucnirea războiului costa între 20-30 de dolari pe noapte, iar acum aceeași cameră ajunge și la 300 de dolari. Nu era vorba de bani, era vorba că nu găseai loc unde să stai. Despre asta era problema. Cineva încercase să ne închirieze o cameră goală într-un bloc fără paturi, fără canapea. Putea sta acolo doar dacă doream să ne luăm noi un pat pliant sau două dintr-o piață, de undeva din afara orașului, în Ismail, să putem să locuim acolo. Am întâmpinat probleme de acest fel. Știu că Ilie, într-una din incursiunile lui, a dormit chiar într-o sală de sport, pe un ring de box, și tocmai îmi dădea mesaj și îmi spunea: „uite, pentru prima oară am urcat și într-un ring de box!” Situația a fost dificilă la început. Chiar nu aveai ce să mănânci. Mergeai în supermarket și la ora 3 sau 4 după-masa se închideau, pentru că nu mai aveau ce să vândă.

Adelina Tocitu: Ați parcurs 25.000 de kilometri în Ucraina, toți trei până în momentul…

Alex Buzică: Ni se spune Tridentul.

Adelina Tocitu: Voi, să reamintim Alex Buzică, Mario Balint, Ilie Pintea, corespondenții Radio România Actualități în Ucraina, corespondenții de război, voi sunteți cei care ne-ați adus vești de la fața locului în toată această perioadă … Spuneați că ați călătorit în zonă 25.000 de kilometri și cu siguranță ați observat reacția oamenilor de la început până la această obișnuință cu ritmul unei noi vieți.

Alex Buzică: Foarte greu să-ți spun, pentru că, spre rușinea mea, eu nu știam nimic despre Ucraina până să izbucnească războiul, decât Cernobîl, așa cum eram învățați la școală. Doar că pe lângă granița cu Ucraina trăiesc și foarte mulți ucraineni care vorbesc limba română. Când am ajuns acolo am văzut o situație la care nu ne așteptam. Adică infrastructură rutieră, zgârienori, orașe întregi, asemănătoare cu metropolele. Am stat săptămâni în Kiev. Nu îmi venea să cred ce văd acolo. Nu știam că în Ucraina trăiesc zebrele, de exemplu. Adică și pentru noi a fost un boom informațional despre cum sunt oamenii, cum este Ucraina. Și foarte greu să revin la întrebarea ta, să îți dai seama cum era înainte de război, pentru a putea să îți dai seama care sunt nevoile oamenilor astăzi ce nevoie au ei, care este diferența dintre 23 februarie și 24 februarie, cum s-a schimbat societatea odată cu pornirea războiului și unde va duce totul? Care va fi concluzia?

La un moment dat, cred că ai auzit și în radiojurnalele noastre, comentam ca la un meci de fotbal. Astăzi mingea era în terenul ucrainenilor, ca mâine să fie o contra-ofensivă, o ofensivă din partea rușilor, ca poimâine să fie contra-ofensivă a ucrainenilor. Deci era ca un meci de fotbal. Încercăm să ținem legătura cu colegii din redacție, care și pentru ei era un adevărat calvar, pentru că, așa cum știi, la noi informațiile sunt verificate de, cred că nu-ți exagerez, de 20 de ori. Cel puțin numai eu le verific. Îți poți da seama colegii care lucrează la radiojurnal. Tu știi foarte bine de câte ori verificați informațiile și nu ne dădeam seama. Erau atât de multe fake news-uri, erau atât de multe manipulări venite din ambele părți. Chiar pot să spun asta! Și atât de multă propagandă. Chiar nu știai ce este adevărat și ce nu. Cu ajutorul acestei propagande și acestei manipulări media, în cele din urmă, ucrainenii au reușit să câștige teren.

Adelina Tocitu: Ținând cont de ceea ce spuneai puțin mai devreme, că într-un fel ai ajuns să cunoști mult mai multe despre această țară, în urma experiențelor pe care le-ai trăit acolo, dar nu te-am întrebat și aș vrea să ne spui … sigur că am vorbit despre raiduri, sigur că am vorbit despre alarme, sigur că am vorbit despre acest ritm de viață pe care îl are populația acolo, cu care într-un fel sau altul te-ai obișnuit, deși nu este ceva cu care vrei să te obișnuiești, cum era o zi din viața lor acolo? Din experiența ta și din ce ai văzut tu cum se desfășura o astfel de zi?

Alex Buzică: La începutul războiului, cel puțin în Ismail, în primele 14 zile pe care le-am petrecut acolo, oamenii am văzut că ieșeau din casă doar pentru a cumpăra necesarul, de unde se putea face acest lucru, adică făceau cozi în fața supermarket-ului, care mai aducea câteva conserve, câteva pâini, pentru că fabricile de pâine au mers încontinuu. Așa cum știm Ucraina mai este numită și „Grânarul Europei” și stăteau la coadă la pâine, după care dispăreau, străzile se goleau. Mai vedeai câte un cetățean-doi care ieșea cu câinele pe lângă un parc să-l plimbe, dar și eu am câine, și știu cum te plimbi când ieși la o plimbare cu câinele. Deci erau panicați și atunci când ieșeau la plimbare cu câinii, străzile erau goale, patrulau în continuu zeci de mașini ale armatei, sute de militari înarmați până în dinți pe străzile orașului Ismail. Asta se întâmpla în primele zile când a izbucnit războiul, pentru că nimeni nu știa la ce să se aștepte.

Pe 27 februarie, dacă nu mă înșel, a trebui să așteptăm la vamă 5 ore pentru a intra în Ucraina, pentru că la 10 kilometri de noi, în Ismail, în locul unde mergeam noi, tocmai avusese loc un atac cu rachete, un atac cu rachete de tip „caliber”. Sunt cele mai puternice pe care le au rușii. Pe lângă Ismail se află un sau mai bine spus se afla un radar care făcea o triangulare cu Odesa și cu zona Mariupol pentru a vedea dacă sunt nave inamice pe Marea Neagră.

Tocmai din acest motiv, care constituia un avantaj pentru tabăra ucraineană, rușii au lovit întâi toate punctele strategice. Aeroporturile au fost primele lovite, după care celebrul avion Antonov, cel mai mare din lume, cu care ucrainenii puteau să transporte atât echipament militar, cât și arme, muniții, tot ce ar fi putut să îi ajute pe ei în război. Aceste radare de care îți spun, care nu erau multe, erau 3 sau 4, dintre care 3 erau în zona de sud unde ne aflam chiar noi, atunci, în ziua aia, am crezut că nu mai intrăm în Ucraina, dar în cele din urmă am reușit. În zilele ce au urmat l-am cunoscut pe Vova și el ne-a spus că atunci când a avut loc acest atac, chiar dacă a fost la 20 de kilometri de centrul Ismailului, deci ca și cum ar fi în Otopeni și geamurile de la radio încep să tremure.

Îți poți da seama ce suflu puternic a avut acea rachetă și oamenii de atunci, din ziua aia au început să prindă frică de ceea ce ar însemna atacurile cu rachete ale rușilor. Chiar dacă în Cernăuți, unde trăiesc foarte mulți români, nu a fost niciun bombardament, mie îmi place să spun că nici în Ismail, pentru că a fost bombardat doar acel radar. În rest, oamenii n-au fost afectați foarte mult, de fapt deloc n-au fost afectați de bombardamente în zona asta. Dar, cu siguranță, cred că o să ajungem și până în est, de ce nu în Donbas. Dacă nu la această tură, cu siguranță la următoarea. Pentru că acolo cred că o să găsim cele mai emoționante și cutremurătoare, tragice povești.

Adelina Tocitu: Ai creat niște legături cu acești oameni pe care i-ai menționat de-a lungul discuției noastre.

Alexi Buzică: Așa este, chiar vorbim cel puțin o dată pe săptămână, ne spun care este situația în diferitele regiuni unde se află, pentru că Ismailul este la 500 de kilometri, aproximativ, de Cernăuți și invers. Da, am format legături, chiar ținem legătura cu Vitali Chim. Nu știu dacă ați auzit de el? Este unul dintre cei mai apreciați guvernatori militari ai Ucrainei, jumătate corean, jumătate ucrainean. El are 39 de ani, este guvernatorul militar din Nikolaev, oraș martir chiar, care dacă nu se pregăteau așa de bine din punct de vedere militar și poate nu-l aveau pe Vitali ca lider, Odesa ar fi fost cucerită până astăzi, pentru că a fost un adevărat bastion împotriva luptei cu rușii acest oraș, Nikolaev. Am fost acolo în timp ce erau bombardamente, am stat acolo, m-am întâlnit cu Vitali, suntem născuți în aceeași zi chiar. El este pe 13 martie și eu tot pe 13 martie, și-ți dai seama am avut altă legătură cu el, mai ales când ne-a spus că noi ne aflam acolo și conducta de apă fusese bombardată. Aproximativ 25.000 de oameni fără apă. Imaginează-ți, pe o căldură de 30-35 de grade. Atunci am văzut cozi kilometrice la o porție de mâncare și o sticlă de apă. N-am mai văzut așa ceva niciodată! Deci, dacă iadul ar fi așa, cu siguranță n-aș vrea să ajung acolo.

Deci prin asta treceau oamenii, cei care au rămas. 250.000 pentru că are o populație de 500.000. Au plecat foarte mulți și majoritatea celor care au rămas, au rămas fără apă potabilă. Activau pe frontul de sud World Health Organization, Pravda este o organizație ucraineană 100%, care îi ajută pe cetățeni și care colaborează cu foarte multe ONG-uri, atât din Uniunea Europeană, cât și din Statele Unite ale Americii. Oamenii s-au mobilizat acolo. Cum ai putea să-i ajuți? Îți dai seama? Nu vorbim de 10.000 - 20.000 de oameni. Vorbim de un sfert de milion de oameni aproape, care au rămas fără apă potabilă. Și când am pus întrebarea când se va da drumul la apă potabilă, ni s-a spus că momentan este imposibil. Nici măcar până în ziua de astăzi nu s-a dat drumul, pentru că această conductă care alimenta orașul se află în Herson, care este la câțiva kilometri de Nikolaev și este sub ocupație rusă.

Adelina Tocitu: Momente dramatice și un mod de viață pe care cu siguranță nu și-l dorește nimeni. Următoarea mea întrebare e legată oarecum de o așteptare sau de ceea ce crezi că ar putea să se întâmple. Și aici aș vrea să revin un pic la începutul războiului. La câteva zile de la declanșarea conflictul lui ruso-ucrainean am fost la Biserica Ortodoxă Ucraineană „Sfântul Petru Movilă” din București, în cartierul Drumul Taberei, și cred că se întâmpla în ziua de 27 februarie. Am întâlnit femei care doar ce se veniseră din Ucraina după un drum lung și obositor de peste 30 de ore, cu copiii, și mi-au spus că se așteptau să înceapă acest război. Mi-au spus acest lucru cu resemnare, dar și cu îngrijorare, cu teamă, și într-un fel, poate cu puțină liniște, pentru că se aflau în România, unde nu era război.

Alex Buzică: Așa este, dar ei, oarecum în cultura lor, în tradiția lor, în stilul lor de viață, din ̓91, cel puțin de la căderea blocului sovietic și până în 2014, situația militară a fost mereu sensibilă la ei. Am putut să vedem acest lucru foarte clar în 2014, cu ceea ce s-a întâmplat pe Maidan sau ceea ce s-a întâmplat la Kiev, atunci când a început adevăratul conflict și mai apoi când Rusia a anexat Crimeea cu forța. Deci era conflict de atunci, doar că Ucraina nu avea armată pe acea vreme. Tocmai din acest motiv au început să înroleze foarte mulți tineri, să le dea salariu chiar, să-i învețe ce înseamnă o carieră militară și astăzi vedem foloasele acelei înrolări. Pentru că și în lupta pentru Sevastopol, în lupta pentru Crimeea, au pierit foarte mulți, mii de soldați, dacă nu chiar zeci mii, din datele pe care le avem noi, plus mulți alții care nu au putut fi identificați, deci la ei este război din 2014, mai exact. Oarecum trăiesc cu războiul, se culcă cu războiul, s-au trezit cu războiul, chiar dacă a fost afectat doar estul Ucrainei, adică vorbesc aici de Luhansk, de Donețk, de Donbas, în general, partea de est. Tocmai din această cauză a început războiul, pentru că, așa cum știm Putin, a declarat independența acestor teritorii.

Adelina Tocitu: Da, vestea aceasta venea pe 21 februarie și în momentul în care am văzut această știre, cel puțin eu atunci am simțit că nu mai e cale de întoarcere și că este doar o chestiune de timp. S-a întâmplat pe data de 24 februarie, practic noi ne-am trezit, unii dintre noi ne-am trezit, alții au urmărit în timp real, această știre. Să presupunem că acum ne urmăresc colegi de-ai noștri sau probabil colegii în devenire care își doresc să fie corespondenți de război. Ne povesteai la începutul discuției noastre că pentru pregătirea ta a fost esențial cursul pe care l-ai făcut la MAPN. Cât de important este să ai parte de un astfel de curs înainte să pleci într-o zonă de conflict?

Alex Buzică: Cred că este esențial. El este biletul tău de întoarcere. Acest curs pentru jurnaliștii care transmit din zone de război te ajută să-ți depășești limitele, te face să ajungi într-un punct în care, normal, în viața reală, ai fi renunțat. Și am învățat asta pe pielea mea. Noi am făcut la Târgu-Mureș pregătirea, timp de 12 zile, cu Batalionul 51 Vulturii. Sunt forțele de operații speciale ale României, cei mai duri băieți, pe care îi salut pe această cale. Și da, am avut de învățat foarte, foarte multe. Eu, spre rușinea mea, până la cu 31 de ani nu am dormit cu nimeni în cameră. Eram obișnuit, oarecum, într-o comoditate generată de Capitala în care trăiesc, de mediul urban, de societatea care mă înconjoară și în care trăiesc, de oamenii pe care îi cunosc. Și când am ajuns acolo, băiat de la oraș, m-am dus să îl întreb pe un soldat, pe un militar, cum pot face să stau singur în cameră și mi-a spus: „Motivul?”. Atunci am rămas puțin blocat. N-am mai avut ce să-i spun și nu puteam să-i spun că eu așa sunt obișnuit, așa am crescut să stau singur în cameră. Și mi-a spus: „Spune motivul!” N-am știut ce să-i spun și mi-a zis chiar când stați doi sau chiar trei în cameră face parte din experiență și uite câtă dreptate a avut.

Adelina Tocitu: Alex, îți mulțumesc pentru că am avut această discuție în studiourile Radio România despre experiența ta de corespondent de război Radio România. Știu că urmează să pleci din nou și tot ce poți să îți doresc e să te întorci cu bine acasă. Noi o să te urmărim în continuare la radio și o să urmărim toate imaginile pe care voi ni le transmiteți din Ucraina.

Alex Buzică: Mulțumesc și eu pentru invitație și, cu siguranță, când ne vom reîntoarce de acolo, atât eu cât și colegii mei, o să ne oprim să-ți povestim noutățile. Îți promitem!